Pagina de start Noutăţi Harta site-ului Despre site
Timpul local în Moldova: 29.03.2017 10:20
RORUEN

www.moldova.md Moldova
Ghid turistic
Tururi şi excursii
Locuri pitoreşti
Climatul investiţional
Legislaţia
Oportunităţi
Cultură
Despre Republica Moldova | Cultură

Verdele fără sfîrşit

De Gheorghe Malarciuc auzisem atunci cînd citisem în revista „Nistru” frumoasa lui nuvelă „Firicel de iarbă verde”, dar ne apropiasem mult mai tîrziu, pe la mijlocul anilor ’70, cînd eu îmi publicam primele cărţi, iar domnia sa era deja un prozator şi un dramaturg cu nume, un scenarist de rezistenţă şi corespondentul local al faimosului pe atunci săptămînal unional „Literaturnaia gazeta”. Eseurile lui Malarciuc erau retipărite în presa moldovenească, iar temele abordate depăşeau posibilităţile autorilor moldoveni.

Deseori intra pe la „Tinerimea”, urmărea publicaţiile noastre, se interesa ce mai avem în portofoliu, participa la conferinţele de presă, discuta pe cele mai diferite teme. Astfel că era destul de accesibil pentru tineri, deşi statutul său i-ar fi oferit posibilităţi de a fi mai distant şi mai autoritar. Uneori mi se părea că pozează, dar cînd l-am cunoscut mai îndeaproape, aveam să înţeleg că deschiderea spre oameni şi mai ales contactul cu cei ai condeiului era o calitate a sa.
Semăna cu un arbore secular, cu ramuri vînjoase ce rezistă şi în bătaia crivăţului, şi la scurgerea timpului.

Nu în zadar era un apărător vehement al naturii şi un iniţiator al mişcării ecologiste de la noi, primul, de altfel, germene al ONGismului, o întrunire neformală a unor oameni ce aveau idei diferite de cele oficiale, şi unde autorităţile din acele timpuri admiteau anumite libertăţi de gîndire şi de expresie. Aici ajunsese şi Gheorghe Malarciuc şi nu nimerise deloc întîmplător, ci imediat devenise pionierul şi însufleţitorul cercului de entuziaşti care militau pentru purificarea mediului ce ne înconjoară.

Cînd îl cunoscusem, era deja o personalitate deosebit de influentă, dar în acelaşi timp independent faţă de autorităţile locale şi de conducerea Uniunii Scriitorilor. Lucrul ăsta se datora funcţiei pe care o exercita încă din 1970 – cea de corespondent al săptămînalului „Litgazeta”. De altfel, Malarciuc era unicul corespondent al publicaţiilor moscovite angajat dintre publiciştii locali, pe cînd ceilalţi erau trimişi de la centru. Chiar şi acest statut îl evidenţia printre colegi.

Avea deja la activ cîteva cărţi despre Serghei Lazo, o nuvelă de proporţii „La piatra cucului”, un roman apreciat de critică despre evenimentele revoluţionare din 1917, care din perspectiva zilei de azi trata mai degrabă nişte fapte imaginate de autor, decît autentice, şi mai era autorul cîtorva piese: „Nu mai vreau să-mi faceţi bine”, „Cel mai iubit”, ”Dragă consăteanule!”, montate atît la Chişinău, cît şi la Bălţi, semnase şi scenariile cîtorva filme de lung metraj şi unui şir de documentare cunoscute departe de hotarele republicii noastre.

La ora aceea era greu să-ţi închipui dramele prin care trecuse scriitorul cu doar un deceniu şi jumătate în urmă Cu atît mai mult, cu cît nici lui nu-i făcea mare plăcere să-şi amintească de ele şi nici să ia poza de victimă. Nu-i sta bine unui lider de opinie cum era Gheorghe Malarciuc să se victimizeze, evidenţiindu-şi trecutul, asta nu era în firea sa de bărbat şi de scriitor. Iar cartea sa publicistică „Scrisori din casa părintească” suportase cîteva ediţii, fiind tradusă şi în limba rusă, jucînd şi rolul de pliant publicitar al Moldovei în deceniul al optulea.

Perioada restructurării gorbacioviste l-a găsit într-o formă excelentă de creaţie. Avea un nume, avea pană, spaţiu, de asemenea, – „Litgazeta” găzduise numeroase articole din Moldova, ce făcuseră vîlvă în tot spaţiul sovietic. Organizatorul, traducătorul şi expeditorul lor era nimeni altul decît Malarciuc. Colaborase cu eseuri ecologice şi la „Moldova”.

Dacă ar fi ajuns la vîrsta memoriilor, poate că ar fi evocat perioada tinereţii sale literare, cînd, împreună cu alţi condeieri, pregătise sărbătorirea jubileului de 600 de ani ai statalităţii moldoveneşti. Se constituise un comitet organizatoric care trimisese invitaţii pentru ca tineretul să se adune în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare. Conducerea de atunci a republicii, spre deosebire de actuala, care marchează 650 de ani de statalitate cu mult fast, considerase evenimentul un act de naţionalism, iar KGB-ul oprise manifestaţia şi iniţiatorii fuseseră eliberaţi din serviciu, iar alţii, ca Petru Cărare, de-o vorbă, expulzaţi din Chişinău.

Suferise şi Malarciuc. Pierduse postul de redactor-şef la revista „Scînteia leninistă” mai ales şi pentru faptul că, folosindu-se de dezgheţul hruşciovist, publicase un număr al revistei, pregătit în colaborare cu „Cravata roşie” de la Bucureşti. Un asemenea gest de curaj nu putuse trece fără concluziile şi urmările de rigoare.

La vîrsta de doar 25 de ani, Gheorghe Malarciuc pregătise pentru jubileul moldovenesc şi o carte de nuvele intitulată „Din moşi strămoşi”. Cenzura, potrivit spuselor autorului, „smulse nuvela „Ţara Moldovei” din chiar teascurile tipografiei”, şi placheta apăruse fără acest crîmpei de istorie. Deja în 1990, reeditînd modestul volumaş, autorul avea să menţioneze că fusese „închinat atunci în ’59 cu pioasă smirenie, răbojului de şase secole a celui dintîi stat moldav, o fi avînd şi o semnificaţie de mărturie documentară... Vei vedea, deci, prietene, cum arătau crimele de altădată, pentru care fost-am umilit şi batjocorit, lăsat pe drumuri fără o bucată de pîine”.

Ce-a urmat după asta, am scris deja ceva mai sus. O singură menţiune se cere făcută. În listele de astăzi de iniţiatori ai mişcării de eliberare naţională nu este inclus şi numele lui Malarciuc. Deşi el era în grupul de iniţiativă pentru susţinerea perestroicii gorbacioviste. Astăzi puţini îşi mai amintesc şi de un alt amănunt de la începutul anilor ’90: nimeni altul decît Gheorghe Malarciuc fusese candidatura de alternativă a lui Mircea Snegur la postul de preşedinte al republicii.
După asta scriitorul se consacrase în întregime mişcării ecologiste şi Partidului Ecologist „Alianţa verde”.

Aduna oameni în jurul său, făcea proiecte, schiţa planuri de viitor. Deja din spital îmi telefonase acasă de cîteva ori să-mi spună că ar vrea să-mi ofere postul de redactor-şef la ziarul „Natura”. Eu încercam să mă eschivez, motivînd că nu cunosc domeniul, dar Malarciuc continua să insiste, afirmînd că o să mă ajute, o să găsească oameni, avea promisiuni de finanţare din străinătate. Colaborarea noastră n-a mai avut loc, deoarece sănătatea i se înrăutăţise. Şi verdele pe care-l visa încă din tinereţe, numindu-şi nuvela despre care vorbeam la început, rămase să dăinuie, amintindu-ne de cel care a fost Gheorghe Malarciuc.

Victor DUMBRĂVEANU

Articole din categoria "Cultură"

Andrei Mudrea; culori şi parabole

Pictorul Andrei Mudrea continuă să îndreptăţească marca “Andrei Mudrea, coloristul”, atribuită lui de critica de specialitate cu ani în urmă, la...

detaliat

Privirea Lumii cu văzul lăuntric...

Nu mă consider creator, deci, pur şi simplu activez în domeniul graficii de carte sau al graficii publicitare.



detaliat
Viaţa ca un roman de Preda

Fiecare scriitor aduce în literatură o lume a sa, în care protagoniştii acţionează potrivit intenţiilor ce le dictează creatorul cu simţurile lui de demiurg.



detaliat
Ultima actualizare: 15.09.2009 sus
Pagina de start Noutăţi Harta site-ului Despre site
Despre Republica Moldova Puterea de Stat Societatea Economia şi businessul Relaţiile internaţionale Catalog de resurse
Administrarea tehnico-tehnologică: Centrul de telecomunicaţii speciale

Statistica vizitatorilor: 28702033